Ioana Olaru

Doar douăsprezece state ale Uniunii Europene au ratificat până în prezent Convenția Haga din 2000 privind protecția internațională a adulților. Însă, studiul desfășurat în 2021 la cererea Comisiei Europene indică o creștere constantă  a numărului de adulți vulnerabili aflați în situații cu elemente transfrontaliere. Pentru acest motiv este așteptată o decizie a  Consiliului Uniunii Europene  care să autorizeze statele membre să devină părți ale convenției. 

Ce este nou pentru activitatea notarială, care sunt avantajele unei reglementări uniforme și care sunt provocările unor competențe extinse în legătură cu persoanele care, datorită unei  dizabilități sau insuficiențe a facultăților personale  nu (mai) sunt în măsură să își protejeze interesele?

Convenția Haga din 2000 reglementează legea aplicabilă, competența autorităților, recunoașterea și executarea deciziilor, precum și cooperarea între autorități în domeniul adulților vulnerabili. Până la adoptarea unui proiect de regulament în această materie, ea va  deveni setul  standard de reguli uniforme privind protecția internațională a adulților în Uniunea Europeană. 

În ultimii ani s-au produs numeroase reforme ale legislațiilor naționale, fie pentru a introduce noi modalități de protecție asistată a persoanelor vulnerabile, fie pentru le face mai accesibile pe cele existente și pentru a garanta un exercițiu deplin  al drepturilor persoanelor vizate.  În România,  persoanele adulte aflate într-o situație de  vulnerabilitate fizică sau psihică  au fost de-a lungul timpului sancționate printr-o lipsire de capacitate. Astăzi însă, un număr mai mare de mijloace adecvate sunt puse la dispoziția acestora,  pentru a duce o viață independentă și  a se bucura de incluziune în societate. 

Ratificarea Convenției Haga din 2000  poate fi văzută ca o oportunitate pentru notari de a promova mijloacele de ocrotire cu caracter convențional și de a favoriza circulația lor simplificată dintr-un stat într-altul. Atât timp cât fiecare stat va aplica propriile sale norme conflictuale și actele încheiate se vor lovi de obstacole atunci când au o utilizare  transnațională,  persoanele vizate  se vor regăsi într-o situație de dublă vulnerabilitate. 

Mandatele de ocrotire acordate de un adult pentru eventualitatea incapacității sale se impun ca o soluție preferată, nu doar pentru procedura facilă, dar și pentru că trăsături asemănătoare se regăsesc în mai multe sisteme juridice. Vom fi în măsură să creionăm un nucleu comun al protecției convenționale după ce vom face o incursiune succintă în  Codul Civil German care reglementează instituția denumită Betreeung, în Codul civil francez, unul dintre primele sisteme ce introducea mandatul de ocrotire viitoare (mandat de protection future)  și în Codul civil spaniol, pentru a observa recentele ajustări ale mandatului preventiv (poder preventivo).  

Protecția adulților în situații transfrontaliere nu este lipsită de dificultăți, care nu vin doar din particularitățile naționale. Circulația juridică a mandatelor convenționale este, în sistemul Convenției  Haga din 2000, departe de modelul regulamentelor europene care promovează  acceptarea actelor autentice  necontestate, fără nicio formalitate, în statul de destinație. De aceea, un rol și mai important îl va juca în practica notarială Certificatul privind puterile de reprezentare, pe al cărui conținut se va construi siguranța actelor de dispoziție instrumentate.

Întreaga structură normativă a Convenției  Haga din 2000 se sprijină pe conceptul de   reședință obișnuită, utilizată atât pentru stabilirea legii aplicabile cât și a competenței internaționale a autorităților.

Deși convenția nu ne oferă o definiție a noțiunii, care lipsește de altfel și în regulamentele europene din materia  dreptului familiei și al succesiunilor, reședința obișnuită  a persoanei la momentul încredințării mandatului de ocrotire urmează să fie activ determinată de autoritatea în fața căreia acesta urmează să fie executat. Această operațiune se poate dovedi (din nou) complicată fără o listă de posibile criterii sau documente  pe care notarul să își poată fundamenta evaluarea. 

Spre deosebire de situația în care măsurile de protecție sunt luate de către o  autoritate a statului, atunci când adultul  este cel care  conferă puteri de reprezentare  pentru perioada incapacității sale, prin convenție sau printr-un act unilateral, este posibil ca el însuși să  desemneze și  legea aplicabilă. Legea aleasă va guverna existența, întinderea, modificarea și stingerea mandatului. Planificarea  unei situații de vulnerabilitate potențială prin intermediul alegerii legii aplicabile are și avantajul de a securiza actul în raport de elemente variabile, precum determinarea reședinței obișnuite. Mai multe opțiuni sunt puse la dispoziția mandanților, care, cu ajutorul notarului, vor putea să ia în considerare nu doar sistemul de ocrotire din statul unde își au reședința obișnuită, dar și pe cele din statele unde sunt situate proprietățile lor. O evaluare comparativă  a convergenței sau divergenței dintre legile în dispută va duce la adoptarea unei soluții concrete și mai bine adaptate.  

Toate aceste aspecte vor fi  dezvoltate pe parcursul prezentării, venind în sprijinul unei adevărate nevoi practice, cuantificată printr-o creștere substanțială a  numărului de mandate de ocrotire viitoare, în care un rol predominant este atribuit notarilor și actelor autentice pe care ei le instrumentează în aceste situații. 

Dr. Ioana Olaru