Carmen Dima
1995-1999 – Facultatea de Drept, Universitatea Bucuresti – media generala 9,75
1995-1999 – Colegiul Juridic Franco – Român de Studii Europene – Paris I Pantheon – Sorbonne
Octombrie 1999 – Bursă acordată de Guvernul Francez la Baroul din Paris
1999 – avocat stagiar, membru în Baroul București, suspendat la cerere; în prezent avocat definitiv suspendat la cerere
2000-2001 – Cursuri postuniversitare “Probleme de Drept Privat” – Facultatea de Drept – Universitatea București (media 10);
1999-2001 – Notar Stagiar la Biroul Notarial Doina Dunca;
Ianuarie 2002 – prezent – Notar Public în cadrul unui Birou individual notarial cu sediul in Bucuresti;
Decembrie 2012 – traducator autorizat/interpret englezǎ-francezǎ;
Mai 2013 – mediator autorizat, in prezent suspendat la cerere;
2014-2017 – supleantul reprezentantului Camerei Notarilor Publici Bucuresti în Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România;
2018-2021 – reprezentantul Camerei Notarilor Publici Bucuresti în Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România.
Participare la numeroase simpozioane, colocvii profesionale, congrese ale notarilor români și ale notarilor francezi, reuniuni de lucru.
LIMBI STRĂINE: FRANCEZĂ, ENGLEZĂ, ITALIANĂ.
Tema: Aspecte practice cu privire la înregistrarea actelor transfrontaliere
Libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, piatra de temelie a Uniunii Europene, nu poate să aibă ca o consecință firească decât, printre altele, libera circulație a actelor notariale în spațiul european.
Aceasta trebuie să se facă însă într-un cadru reglementat, bine gândit, care să nu prejudicieze drepturile și interesele cetățenilor europeni. Un prim pas s-a făcut în privința succesiunilor, de exemplu, prin crearea certificatului european de moștenitor, dar nu și în privința actelor prin care se constituie, se transmit, se modifică sau se sting drepturi reale, acte care rămân guvernate de legea locului situării bunului, în privința condițiilor de fond și de formă necesare valabilei lor încheieri.
Ce facem însă atunci când avem o teorie a formelor fără fond, care creează vădite disproporții de tratament între actul național și actul străin?
Vă invit să reflectăm asupra diferențelor dintre ”recunoaștere automată” (atunci când un act emis de un notar străin își produce efecte de drept în România, întocmai ca un act emis de un notar român) și necesitatea supralegalizării sau apostilării. Sunt oare echivalente? Este suficient ca un act notarial străin căruia i s-a aplicat apostila, să poată fi înscris în cartea funciară în România fără să existe un control al legalității, al conformității actului străin cu legea română? Putem discrimina pozitiv actul străin în defavoarea actului emis de notarul român?
Cui prodest? Dar mai ales cât de departe suntem de preceptele dreptului ”… neminem laedere, suum cuique tribuere”?
Drd. Not. Carmen Dima